Salariul minim european în contextul Directivei 2022/2041

1. Contextul în care a apărut noțiunea de salariu minim european

Conceptul de salariu minim european a apărut odată cu publicarea Directivei 2022/2041 privind salariile minime adecvate în Uniunea Europeană și, contrar aparenței date de denumire, nu presupune stabilirea unui salariu minim aplicabil la nivelul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.

În schimb, Directiva impune statelor membre obligația de a implementa în legislația internă un mecanism de stabilire și actualizare a salariilor minime care să aibă în vedere o serie de criterii:

(a) puterea de cumpărare a salariilor minime legale, luând în considerare costul vieții;

(b) nivelul general al salariilor și distribuția acestora;

(c) rata de creștere a salariilor;

(d) nivelurile și evoluțiile productivității la nivel național pe termen lung.

În același timp, în plus față de criteriile enumerate mai sus, Directiva oferă statelor membre posibilitatea (și nu obligația) de a folosi valori de referință orientative pentru a ghida evaluarea gradului de adecvare a salariilor minime. În acest scop, pot fi folosite valori de referință orientative utilizate în mod obișnuit la nivel internațional, cum ar fi 60 % din salariul median brut și 50 % din salariul mediu brut și/sau alte valori de referință orientative utilizate la nivel național.

Practic, statele membre ar trebui să reglementeze un mecanism pe baza căruia vor fi stabilite și actualizate salariile minime aplicabile la nivel național, în funcție de criteriile (și) de valorile de referință menționate anterior. 

Mecanismul de stabilire și actualizare a salariilor minime poate fi unul automat, care nu necesită intervenția instituțiilor și autorităților statului, sau poate cuprinde doar acele reguli pe baza cărora instituțiile statului (de exemplu, Guvernul) stabilește și actualizează salariile minime.

Dacă mecanismul este unul automat, Directiva interzice posibilitatea reducerii salariilor minime (de exemplu, în acele situații în care economia stagnează sau regresează și valoarea salariului mediu scade în consecință), ceea ce, din punctul meu de vedere, este o măsură populist-socialistă într-o uniune care alunecă tot mai rapid pe panta socialismului utopic, îndepărtându-se tot mai mult de proiectul economic și social care a stat la baza construirii sistemului european actual, egalitatea de șanse fiind tot mai des înlocuită cu egalitatea de rezultat. 

2. Proiectul de lege pentru transpunerea Directivei privind salariile minime adecvate

Proiectul de lege nu este decât o transpunere formală a Directivei privind salariile minime adecvate, lipsit însă de claritate și de substanță, făcut parcă numai pentru scopul îndeplinirii obligației de a transpune în dreptul intern Directiva europeană. 

În concret, prin proiectul de lege se urmărește, printre altele, modificarea Codului Muncii, prin stabilirea următoarelor reguli (principale):

• Nivelul salariului minim se stabilește și se actualizează prin hotărâre de Guvern (adică la fel ca în prezent), cu utilizarea procedurii de aplicare a mecanismului de stabilire și actualizare a salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată (deci dincolo de modificările preconizate în prezent, mai este necesară și o procedură de aplicare a acestui mecanism);
• Procedura de aplicare a mecanismului de stabilire și actualizare a salariului se stabilește tot prin hotărâre a Guvernului (deci Guvernul va reglementa o procedura pe care tot el o va aplica, astfel încât să determine valoarea salariului minim – practic, Guvernul va face regulile propriului joc);
• Procedura de aplicare a mecanismului de stabilire și actualizare a salariului va reglementa următoarele criterii: (a) puterea de cumpărare a salariilor minime legale, luând în considerare costul vieții; (b) nivelul general al salariilor și distribuția acestora; (c) rata de creștere a salariilor; (d) nivelurile și evoluțiile productivității la nivel național pe termen lung (COPY-PASTE din Directivă, ceea ce înseamnă că în realitate nu sunt stabilite niște criterii care pot fi cuantificate și analizate, ci doar reluate principiile reglementate în Directivă).
• Faptul că procedura de stabilire și actualizare a salariului va cuprinde și „Modul de realizare a anlizelor suport și de monitorizare a evoluției salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, în funcție de nivelul orientativ de 50-52% din câștigul salarial mediu brut, aplicabil considerat indicator de referință pentru evaluarea gradului de adecvare” (este definiția unei norme inutile, neclare și care nu produce niciun efect juridic). 

Dincolo de aspectele referitoare la stabilirea și actualizarea salariului minim, proiectul de lege conține și modificări referitoare la negocierile colective, cea mai relevantă fiind aceea prin care, în baza unei hotărâri de Guvern, se va stabili un plan de acțiune pentru promovarea negocierilor colective, cu scopul de a obține o acoperire de 80% (această acoperire se referă la faptul că, din totalul lucrătorilor existenți în România, relația de muncă a cel puțin 80% dintre aceștia să fie guvernată și de un contract colectiv de muncă). 

Proiectul de lege conține multiple erori, fie de tehnică legislativă, fie de raționament juridic. Câteva exemple mai jos:

• Nu sunt prevăzute și modificări ale Legii dialogului social, ceea ce ar rezulta din nou într-o nealiniere între prevederile Codului Muncii și prevederile legii anterior menționate (nu este deloc o noutate, acum mai puțin de 2 ani s-a reușit modificarea Legii dialogului social și a Codului Muncii de așa manieră încât nu mai putea fi determinată instanța competentă în cazul conflictelor de muncă).
• Sunt stabilite obligații pentru instituții publice (de exemplu, pentru Ministerul Muncii) prin chiar Codul Muncii, în loc să fie modificate actele legislative care reglementează funcționarea acestor instituții/autorități.
• Transpunerea Directivei este incompletă din mai multe perspective: (i) nepreluarea, respectiv nealinierea definițiilor reglementate de Directivă cu definițiile reglementate în dreptul intern; (ii) neintroducerea unui mecanism/sistem care să sporească gradul de acoperire a contractelor colective la 80%, fiind reglementată doar obligația de a elabora „un plan de acțiune”.
• Contractul de internship este calificat ca fiind un raport juridic de muncă, ceea ce este contrar legislației care reglementează internship-ul, fără să fie prevăzută o modificare a acesteia, care oricum ar fi contrară dreptului Uniunii Europene.

Concluzia este destul de simplă. Proiectul legislativ nu este decât o transpunere formală și incompletă a Directivei, nicidecum una eficientă care să creeze mecanismele necesare impuse la nivelul UE. Seriozitatea și atenția acordată acestui aspect rezultă și din greșelile de limbă română utilizate în cuprinsul documentului: „se stabilește anual …. cu actualizarea periodică o dată pe an”. Pâi dacă se stabilește anual, se stabilește anual.