Codul Muncii permite încheierea, de către un salariat, a mai multor contracte de muncă cu același angajator, fără să fie însă reglementate aspecte de detaliu care pot să intervină în astfel de cazuri.
Una dintre dificultățile întâmpinate de angajatori atunci când încheie mai multe contracte de muncă cu același salariat este modalitatea de calcul al timpului de muncă și al timpului de odihnă.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis în cauza C‑585/19 că prevederile Directivei 2003/88/CE, care reglementează aspecte privind timpul de muncă și timpul de odihnă, trebuie interpretate în sensul că, în cazul în care un lucrător a încheiat mai multe contracte de muncă cu același angajator, perioada minimă de repaus zilnic se aplică acestor contracte considerate în ansamblul lor, iar nu fiecăruia dintre contractele menționate luate în considerare în mod separat.
1. Perioadele obligatorii de repaus reglementate de Codul Muncii
Salariații au dreptul la două perioade de repaus esențiale: repausul zilnic și repausul săptămânal.
Repausul zilnic reprezintă acea perioadă de odihnă dintre două zile de muncă ale unui salariat și trebuie să aibă o durată de cel puțin 12 ore (sau 8 ore în cazul muncii în schimburi). Aceasta înseamnă că un salariat poate să lucreze într-o zi o perioadă de cel mult 12 ore – orice program de lucru care persupune o perioadă de lucru mai mare de 12 ore fiind contrar prevederilor Codului Muncii.
Repausul săptămânal este acea perioadă de odihnă la care salariații au dreptul în fiecare săptămână, cu o durată de 48 de ore consecutive, acordate de obicei în weekend. Repausul săptămânal poate fi acordat și în alte zile ale aceleiași săptămâni, pentru situațiile în care salariatul lucrează în timpul zilelor de sâmbătă și duminică.
2. Contract de muncă full-time și contract de muncă part-time cu același angajator
Dacă au fost încheiate două contracte de muncă, unul part-time și altul full-time, trebuie acordată o atenție sporită organizării timpului de lucru. Dacă în baza contractului de muncă full-time, un salariat lucrează timp de 8 ore/zi, munca prestată în baza contractul part-time poate avea o durată maximă de 4 ore/zi (a se avea însă în vedere și pauza de masă, care ar trebui inclusă în timpul de lucru, pentru a nu limita durata repausului zilnic de 12 ore). Prestarea muncii pentru o perioadă mai mare de 4 ore ar conduce la încălcarea dreptului la repausul zilnic. Desigur că timpul de lucru care depășește pragul de 40 de ore/săptămână va fi calificat drept muncă suplimentară și compensat ca atare.
3. Două contracte de muncă full-time cu același angajator
Încheierea a două contracte de muncă full-time, deși nu este interzisă expres, ar conduce în mod automat la încălcarea repausului zilnic, întrucât timpul de lucru aferent fiecărui contract nu poate fi suprapus, conform art. 35 alin. 1 din Codul Muncii.
Orice salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiţi sau la acelaşi angajator, în baza unor contracte individuale de muncă, fără suprapunerea programului de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea. Niciun angajator nu poate aplica un tratament nefavorabil salariatului care îşi exercită acest drept.
Imposibilitatea de a suprapune programul de lucru înseamnă că, după terminarea celor 8 ore de lucru aferente primului contract de muncă, salariatul ar trebui să înceapă munca aferentă celuilalt contract de muncă, tot de 8 ore. În total, salariatul ar lucra, într-o singură zi, 16 ore, ceea ce contravine dreptului său la un repaus zilnic de cel puțin 12 ore.
Cumulul a două contracte de muncă full-time nu ar putea funcționa nici în cazul muncii în schimburi, pentru că aceste prevederi vizează, în mod evident, munca în schimburi. Ori în cazul contractelor de muncă full-time cu o normă de 8 ore/zi, este discutabil dacă putem vorbi de muncă în schimburi, câtă vreme 8 ore pe zi sunt aferente unui contract, iar alte 8 ore celuilalt contract (și mai ales dacă salariatul „se succede” chiar pe sine la acel loc de muncă).
Așadar, deși nu este interzisă încheierea a două contracte de muncă full-time cu același angajator, interdicția ar putea să existe indirect prin prisma obligației angajatorului de a acorda salariatului repausul zilnic.
